Tu n-ai nevoie de aplauze. Aplauzele sunt pentru proști!


aplauze, tineri, distracție

Să fiu în centrul atenției. Să fiu apreciat de către cei pe care îi iubesc/cunosc. Părinții mei să fie mândri de mine, de cine sunt și ce fac. Să primesc aplauze după fiecare reușită. De ce? Pentru că merit…

Am așteptat, în zadar ce-i drept, să mă oprească cineva din rutina zilnică și să-mi spună un BRAVO. Un FELICITĂRI care să mă încarce de energie pentru următoarele zile. Un EȘTI BUN! pentru momentelele în care nu mai găseam soluții. Un VEI REUȘI pentru toate acele necunoscute din viață care mă îngropau în eșec. Serios, chiar am așteptat! 

Puteam să fiu prost. Puteam să aștept până în ziua de azi…

Fusesem un soi de zombi care, cu tava întinsă, cerșea un gram de atenție, un like în realitatea obositoare pe care o fardăm înainte de a o expune pe rețelele sociale! 

Știți ce? Am dat-o-n bară. Am fost un prost! De ce? Pentru că nu am primit nimic. Toate așteptările mele au fost ruinate. Eu singur m-am dezamăgit și asta m-a făcut să-mi dau seama că eu sunt singurul vinovat de starea mea. 

Aplauzele n-au venit decât atunci când…

Când am încetat să mai așteptat. 

Deși probabil precum o boală de prin copilărie, unde nici nu am primit prea multe laude din partea părinților, acum sunt dependent de cei din jurul meu și de aprecieri. Cu toate acestea, am învățat să mă apreciez singur. Eu pe mine. Să cresc eu pentru mine și să nu las pe nimeni să mă doboare, indiferent de argumentele celor care își consumă inutil energia cu mine. Fii blând cu mine și zi-mi relele cu vorbe bune. În esență ascult criticile constructive! 

Am primit aplauze imediat ce-am început să fac ceva cu viața mea fără să-mi mai pese de gura lumii. Am fost felicitat cu prima ocazie de către cei pe care îi voiam alături de sufleul meu doar atunci când mi-am terminat munca fără să mă mai gândesc doar la sume. Mi-am umplut neliniștea de BRAVO doar atunci când am reușit să cresc în ochii celorlalți fără să fiu superficial. 

Azi stau pe scena vieții și știu că am un singur rol: să fiu om, nu personaj. Să joc după cum simt, nu după cum mi se spune. Să opresc piesa și să cobor de pe scenă dacă povestea nu-mi aparține. Să nu renunț și să continui să lupt pentru că iubesc, nu pentru că așa îmi dictează presiunea socială. Să râd și să plâng chiar dacă sunt toți cu ochii pe mine. Să mor de frică doar pentru că îmi place să trăiesc viața la maximum. Să mor la final, nu când decide publicul. 

Azi știu sigur că aplauzele sunt pentru proști sau pentru începători și că doar prin muncă și consecvență visurile devin realitate. Ceea ce azi pare perfect poate fi doar un ambalaj care ascunde suprize. De ce să fii suprins, când poți să îți faci viitorul cu mâinile tale?

Azi le mulțumesc tuturor celor care sunt prezenți în viața mea și ție pentru că ai citit acest articol.

FOTO: Freepik

comments

Leave a reply:

Your email address will not be published.

Site Footer