Felicitări colegului meu de muncă pentru curajul pe care îl arată în această lume tot mai săracă, financiar discutând. România e ţara unde pătura socială dominantă trăieşte într-un confort creat doar în rate – e şi vina noastră, dar corupţia nu ne aparţine. Să-ţi faci rată la casă pare, cel puţin din unghiul meu, un pact cu Diavolul sau un fel de pat matrimonial din paie aşezat lângă un foc de tabără (să nu te-apuce transpiraţiile în miez de noapte!). E adevărat, soluţiile alternative sunt puţine, iar prietenii sunt tot mai greu de convins să te împrumute pe termen lung sau poate nici ei nu au de unde.
Nu sunt capabil să proiectez o imagine a viitorului meu pentru următorii 30 de ani, iar asta îmi impune o restricţie cu privire la astfel de credite pe termen fără limită pentru mulţi. Unii ar spune că sunt avantajoase aceste alegeri, iar rata pe lună este acceptabilă. Pentru o casă în valoare de 30.000 €, Mihai s-a împrumutat pentru următorii 30 de ani şi s-a angajat să plătească o rată lunară în valoare de 700 lei grei. Dacă e să ne uităm la preţul chiriilor din Ploieşti, o rată la bancă devine cea mai bună alegere, mai ales că simţi că stai sub acoperişul tău şi depinzi doar de sumele de bani pe care trebuie să le trimiţi către bancă. Ce bine sună, mai ales în scris!
Mihai a trecut cu brio printr-o birocraţie greu de estimat în momentul când te înhami la astfel de investiţii. Într-un timp, protesta pe facebook, lasându-şi barba să crească până la acordarea creditului. A alergat după giranţi şi garanţii, iar în cele din urmă a primit vestea cea mare (creditul i-a fost aprobat!). Mihai e un om căsătorit, aşadar această alegere este cu atât mai bine privită prin ochii societăţii. Am stat de vorbă cu Mihai şi mi-a prezentat cu zâmbetul pe buze felul în care stau lucrurile. Mi-a povestit şi despre un plan de economii pe care îl are în vedere, punând la saltea în fiecare lună încă o rată, pentru a nu rămâne sub cerul liber în caz de şomaj sau imposibilitate de plată. Contractul e stufos, dar Mihai are asigurare de viaţă – nu că asta l-ar încălzi cu ceva. Nu am făcut un calcul exact pentru suma pe care o va întoarce Mihai în umătorii 30 de ani către bancă, dar curajul lui e de pus în ramă (o ilustraţie cu aplauze, vă rog).
Nimic nu e imposibil, dar totul e puţin probabil în ţara în care creditele sunt o normalitate. Aş vrea să li se ofere şanse reale tinerilor din România, nu contracte contorsionate de legi ce stau scrise mai sus de semnătură. Un start-up în acest business emoţional, un statut financiar, un “ceva” de încurajare, salarii mai mari … Însă, veştile sunt nefavorabile pentru visători. Dacă adaug în cârca acestei scrieri rata divorţurilor, sensibilitatea clădirilor la un cutremur serios şi instabilitatea locurilor de muncă, am să-mi iau adio de la orice iniţiativă în acest sens. Şi nu, nu cred că asta e soluţia pe care tinerii trebuie s-o adopte pentru a avea o casă – e doar o politică internă stabilită de fiecare cuplu în parte, în frunte cu părinţii “curajoşi”.
Iar acum, din categoria egoismului întins pe pâine, trebuie să vă spun că există părinţi cu dorinţe sado pentru ai lor copii. Când ai două, poate chiar trei proprietăţi, iar copiii tăi stau cu chirie, este momentul să consulţi un medic!
Bravo, Mihai! Pe banii tăi, pe barba ta!