Despre cuvântul de onoare

În vorbirea directă, cuvântul de onoare a fost înlocuit de tot felul de combinaţii cu tente ţigăneşti sau englezeşti. Împrumutăm şi călcăm în picioare cuvântul. Indiferent de contextul în care ne aflăm, nu ne afectează prea tare dacă nu ne-am ţinut de cuvânt.

Din obişnuinţă, dacă nu sunt sigur de o acţiune viitoare, încerc să elimin promisiunile sau le fac, dar menţionez un handicap ce ar putea să apară. Am primit zeci de propuneri în ultima vreme şi am acceptat câteva dintre ele. Am colaborat cu oameni îmbrăcaţi la patru ace şi am fost invitat să semnez contracte în locuri luxoase. Nimic din context nu e sărit de pe fix, decât cuvântul de onoare. Cred că îmi voi pune onoarea la răcoare, într-un beci de la bunica (da, are mai multe beciuri) şi o să fiu mai flexibil. Nu pot renunţa la mine, dar nici nu pot suporta să văd cum punctualitatea şi sinceritatea sunt cuvinte bune de aruncat la gunoi.

Prin intermediul telefonului mi-am luat ţepe, de zeci de ori, aşteptând ca vreun distins domn să mă sune şi să mă anunţe că am câştigat la loto sau că mi-am găsit un loc de muncă bine plătit. Banca e singura ce mă sună să-mi amintească ce oferte există şi ce împrumuturi aş putea să fac. Reclamele televizate ar trebui să-şi dea cuvântul de onoare în legătură cu un produs!

Nadia Comăneci îmi arată cum îşi hrăneşte ea copilul cu Rama şi ce viaţă sănătoasă aş putea să am şi eu dacă aş consuma o margarină îmbogăţită cu “omega”. Mijloacele de transport în comun îmi doresc o călătorie plăcută şi mă obligă să scot o sumă bunicică din buzunar, chiar dacă scaunele sunt ocupate cu urină şi mirosuri de prin tomberoane. În trenurile CFR nu mi se eliberează bon fiscal pentru cafeaua comandată de la bar, ba chiar mi se spune să nu insist, că nu cunosc eu legea mai bine decât patronajul. Taximetristul îmi jură că nu are rest să-mi dea, deşi îi zăresc bancnotele de un leu în portofel. Primăria îmi spune că mă va proteja de câinii vagabonzi, iar în schimb îmi oferă chin şi teroare asupra unor suflete fără stăpân. Fierul de călcat cumpărat de puţină vreme şi aflat în garanţie, nu e băgat în seamă de firma răspunzătoare de produs, din motive ce ţin de uzură sau de apa contaminată (plină de calcar) de la chiuvetă. Îmi fac asigurare la casă şi după ce achit timp de un an suma prestabilită, când mi se inundă casa, tot ce mi se oferă este o sumă mizeră. Serviciile de internet prin cablu îmi garantează o viteză în contract, iar în realitate viteza e cu mult mai mică pentru că se lucrează la reţea! Dau 6 euro pe lună la telefonia mobilă şi primesc 3000 de minute, deşi nu pot să consum nici jumătate din ele. Un preţ mai mic şi minute mai “normale”?

Cuvântul de onoare nu merge în România! Suntem consumatori minţiţi pe faţă. Atitudinea pe care o avem în acest moment ne-a fost sugerată ani la rând, iar acum, ajunşi în imposibilitatea de a ne revolta, înghiţim în sec şi rămânem cu buza umflată.

comments

2 comments On Despre cuvântul de onoare

  • Pingback: Legendele Bloggerilor | Iubesc Viaţa ()

  • Buna postare, imi place. Rar mai intalnesti persoane care sa-ti promita ceva si asa sa faca. Asta tine de respectul fata de sine; daca el exista, iti va fi rusine sa-ti dai cuvantul de onoare atunci cand nu stii sigur daca te vei tine de el.

Leave a reply:

Your email address will not be published.