Timpul

la cumpărat de timp
Imagine care sugerează că timpul poate fi cumpărat.

Şi-acum, ce să fac? Să-l iau la discuţii lungi şi interminabile? Să-i cer explicaţii pentru faptul că fuge şi ne limitează tot mai tare? De ce se duce, d-aia nu mai vine! Cireaşa de pe tort nu e de refuzat, la fel cum trenul ce-a plecat din staţie, n-are cum să mai prindă rost către înapoi! Înşirăm cuvinte şi trăim în funcţie de ceea ce ecranele luminoase ne poruncesc. Suntem mai mult internet şi mai puţin oameni, cu fiecare zi ce trece. Nu mai suntem noi. Eu nu mă mai simt eu! Nu mă mai simt, nu pentru că aş avea vreo doză de nesimţire la activ, ci pentru că indiferent de ceea ce s-ar perinda în vârful minţii mele (poate stare de zen!), rămân aproape de tehnologie. Eu şi alte miliarde. Eu şi tot ce vine după mine. Eu şi tot ceea ce există în acelaşi timp cu mine. Am suficiente motive pentru care m-aş putea regăsi într-un bit, totuşi, timpul nu m-ar lăsa să mă plimb nestingherit, ci m-ar opri printr-un hard fără putere. Mai e nevoie de conservare sau totul e despre etaje, conturi şi cifre de afaceri?

Dacă timpul ar fi o femeie, poate i-aş intra pe sub piele. Nu i-aş face curte, dar i-aş trimite bileţele. I-aş sugera să mă lase-n voie, să zburd cu gându’ şi să nu mă-ntrebe de ce-am intrat în reverie (să mă înţeleagă)  – dar oare m-ar alege pentru nemurire, mi-ar da mai mult decât e pământesc sau mi-ar închide gura cum ştie ea mai bine? Şi fantezia continuă! De ce? Pentru că-mi plac doar anumite femei, cele pline de caracter, cele răbdătoare, cele care gustă şi fac mofturi, dar şi sacrificii. Timpul, atât de sigur pe el, e o ea ce tinde către singularitate. Unde e dualitatea? Undeva între doi algoritmi. Acolo unde mintea stă în loc, iar un Enter decide pentru mulţime. E mai simplu să ai direct debit, decât să simţi că munceşti pentru a plăti facturi. La final, ca să închidem ochii în toate sensurile existente, se doreşte ca balanţa să arate zero. Şi totuşi, cu ea (timpul), n-aş fi perfect şi nici credibil, doar şarmant până într-un punct, loial, dar nu că se cuvine, ci pentru că aşa simt, iar de vreo altă spaţialitate m-ar lăsa să mă întind pe pernă, aş face, în plină armonie, o recomandare. Gata, îmi e clar! Timpul e o femeie puternică ce n-aşteaptă dulcegării, nici spaţii goale şi nici puncte de suspensie. Cum să minţim noi o asemenea făptură? Şi cum uleiul n-are stare, ne primim anii grămadă şi-i înţelegem ca pe zile. Parcă mai ieri eram copii şi-aveam picioarele julite de la joacă, parcă mai ieri nu ne păsa, c-aveam tot timpul, c-aveam mai mult decât o uliţă. Aveam cărare către autostradă! Acum, la fiecare pas, din pură prostie, mai apare câte-un armăsar ce se preface într-un zid – o boală a minţii, o escapadă către stagnare.

Poate că timpul nici nu există. Ştiu, dicţionarul e plin de explicaţii. Dar cine oare să le fi etalat? Nu cumva noi, din sete de evoluţie, dar şi din frică de inexplicabil? Ne contopim crezând în vorbele din basme şi n-avem habar cum unii chiar au construit: religii şi extratereştrii, poveşti şi motive. Doar istoria mai zace, în fiecare timp prezent şi doar ea să nu ne dea pace, ci lecţii când avem pix şi caiet!

Online chiar ar fi simplu! Însă, timpul n-are preţ şi nici promoţii de-nceput de an. Timpul nu e de pus în coş şi nici cumpărat nu se lasă. Timpul e cel care nu se explică şi nici nu se înlocuieşte cu vreo metaforă primitoare. Timpul merită trăit! La mulţi ani, cititori de pretutindeni!

comments

1 comments On Timpul

Leave a reply:

Your email address will not be published.