Povestea unei tinere din Ploieşti. „Mai bine să arzi, decât să rugineşti!”

Există tineri care, deşi au multe de spus, nu au curajul de a se afişa într-un mediu public, cum ar fi televiziunea, pentru a da cărţile pe faţă. Aşadar, refugiată în cuvintele de mai jos, o tănără din Ploieşti povesteşte despre felul în care stau lucrurile în România, cum se prezintă piaţa muncii şi ce e de făcut atunci când facultăţile devin irelevante pentru succesul în carieră. 

„De mici copii, suntem învăţaţi să avem ţeluri în viaţă, idealuri. Trecem cu atâta uşurinţă de la un ideal la altul – visăm sa fim medici, vânzători, avocaţi – jurăm pe roşu că o să învăţăm şi o sa luăm numai note bune, doar-doar vom ajunge, “cineva”. Dar ce te faci atunci când iei note mari, eşti un om capabil, hotărât, serios, termini un liceu şi o facultate cu note bune, eşti olimpic la limba română şi poţi conversa cu un străin fără dicţionar englez-roman lănga tine?

Ce am făcut eu nu a fost o dorinţă, ci o nevoie. Nevoia de a te angaja încă de pe băncile facultăţii, ca să numai fi nevoit să întinzi mana către mami sau tati pentru a-ţi cumpăra o geacă, un parfum sau mai ştiu eu ce. Nevoia de a învaţa cum se câştiga banii, pentru a învăţa să-i preţuieşti. O nevoie pe care noi, tinerii din Romania, o simţim parcă prea devreme. Provin dintr-o familie cu o situaţie financiară relativ bună, dar totuşi, am intrat pe piaţa muncii încă de la 17 ani. Răspunsul este firesc, voiam să vad, să cunosc, să învăţ, să caştig banii mei. Însă, aveam să fiu dezamagită rapid.

Primul job serios (cu carte de muncă) a venit la 21 de ani. Eram fascinată. Nu cred că pe Pământ a existat vreun om mai entuziasmat decât la momentul angajării. Parcă pentru asta mă născusem. Stupidă gândire! Abia aşteptam să mă trezesc şi să ajung la muncă. Veneam într-un suflet, eram toată un zâmbet. Şi a durat … vreo 2 luni.  Treptat, începeam să-mi dau seama că nu am ce căuta acolo, mă minţeam singură că asta este situaţia în România, că nu am alte variante. Sau am? Puteam să aleg să  pun haine pe umeraş la Bershka/ Zara sau să intru în call center la Vodafone. Nu ştiu ce să zic … nu faci o facultate ca să vinzi haine importate şi reetichetate, nu?!

Am invăţat să fac multe. Pot spune că sunt multifuncţională.  Fiecare zi este o provocare! Pot spăla pe jos în timp ce scriu nişte acte şi în acelaşi timp am şi o discutie serioasă la telefon, cu un client. Nu există limite în ce ai putea să faci la un job. Lista de îndatoriri este mare, pe când lista cu drepturi – puţinele şi amărâtele drepturi pe care le are un angajat (in funcţie de cheremul angajatorului) –  sunt scrise în contract cu caractere aproape invizibile. Dar cui ii pasă de aceste amanunte? Ai nevoie de un loc de muncă, nu?

Treptat … s-au facut 2 ani, 3 ani … 4 ani.  1440 de zile pierdute. Într-o zi m-am trezit, m-am dezmeticit şi am hotărât să-mi fac curaj şi să schimb ceva. Mi-am descărcat de pe net programe sofisticate de IT şi am învăţat să le utilizez cu ajutorul tutorialelor de pe Youtube. Am împrumutat, pe termen lung, cursurile unei facultăţi prestigioase din Bucureşti şi le-am învăţat mot a mot. Am început să-mi planific obiective, să urmez anumite cursuri “mişto”şi să-mi perfecţionez engleza uitându-mă la filme în care actorii vorbesc de parcă ar avea ceva în gura. M-am provocat pe mine insămi! Am ales să fiu autodidactă pentru că am observat că o diplomă eliberată de o instituţie publică (Facultate), nu mai valoreaza nimic în ziua de azi.

Să vă spun câte CV-uri am scos la imprimantă? Să vă spun câte uşi am deschis şi am întrebat dacă angajează? Să vă spun că m-am oferit să fac PRACTICĂ – să lucrez în folosul firmei X sau Y, neplatită, doar ca să pot invăţa, doar ca să pot prinde experienţă? Să vă spun că sunt abonată la toate site-urile online de angajare?

Să vă spun de ce m-am lovit? De sistem, de comoditatea angajaţilor, de teama angajatorului – nu cumva să vin eu să trag cu ochiul în ghereta lor, ca apoi să mă duc să povestesc concurenţei. Da, m-am lovit de multe lucruri.  Suntem o ţară încuiată, un popor şi mai incuiat! Suntem “sclavi moderni” – ne este teamă sa ne privim pe noi inşine şi ne este teamă de ziua de maine.

Am scris textul acesta la sugestia unui amic. Spunea că vorbesc cu un accent aparte despre aceste lucruri. Eu i-am spus că vorbesc cu patos, cu mâhnire în suflet că ne-am născut pe nişte meleaguri unde nu trebuia să se mai nască decât crocodili. Mă simt determinată! Aş putea muta munţii din loc … Dar am şi mintea care mă îndeamnă să nu îi mut, să am rabdare şi să îi ocolesc. Încercarile mele vor continua, aşa cum i-am spus şi amicului meu, până într-o zi, când visul meu va fi o realitate ruptă din filme … şi atunci, i-am promis că voi veni in emisiunea lui. Atunci voi avea ceva de spus, de povestit.

Se spune că “e mai bine să arzi, decât să rugineşti”. E bine să ai un ideal, un ţel pentru care te trezeşti în fiecare dimineaţă şi să lupţi pentru el oricât de greu ar fi şi oricâte s-ar ivi în cale. Dacă visele tale nu te sperie, înseamnă că nu sunt suficient de mari.”

Visited 3 times, 1 visit(s) today
Share articol: