M-a întrebat un tânăr, acum câteva zile, cum reușesc să îmi găsesc motivația pentru a face ceea ce fac, zi de zi

Tipul are undeva la vreo 20 și ceva de ani, stă cu orele în fața unui pc și se ocupă cu chestii pe care mulți adulți nu le știu. Nu îi cunosc povestea, dar e admirabil faptul că își pune astfel de întrebări, că ceva îl frământă și că vrea răspunsuri.

Pe moment nu i-am răspuns. L-am rugat să mă lase un timp să meditez asupra ideii. Am fugit de răspuns pentru că nu voiam să livrez himere. Nu mai țin fazele astea motivaționale decât dacă respiri energie pozitivă prin toți porii și nu iei contact cu lumea, rea și bună.

Sunt momente în care nici eu nu știu care e treaba cu motivația. De fapt, nu cred că am știut niciodată.

În sensul opus motivației, uneori mă apucă brusc o lene care-mi coboară zâmbetul în bernă. Când nu îmi ating obiectivele propuse chiar de mintea mea sunt cel mai nefericit. Dezamăgit că mi-am permis să visez și să nu pun în practică. Că mi-am pierdut din timpul care… circulă pentru toți într-o singură direcție. Apoi îmi fac curaj și mă uit ce anume am învățat din respectiva experiență. Nu mereu reușesc să învăț ceva. Uneori doar lenevesc! Ce să învețe omul de la lene?

Chiar dacă e vineri, chiar dacă e soare afară și chiar dacă am suficienți bani în cont, sunt perioade în care simt cum mă roade ceva pe interior. 

Se pare că pandemia a săpat mult în noi. Ne-a schimbat obiceiurile, prietenii, gândurile, fricile și pe noi. Motivația nu se află într-un magazin online și nici nu o poți adăuga în coș, în speranța că mâine curierul va veni la ușa ta ca să ți-o livreze. Nu există așa ceva! 

Singurul principiu după care mă ghidez și care este ca un buton de panică pe care apasă creierul meu, arată cam așa:

De fiecare dată când sunt jos, la pământ, dărâmat, aproape de un episod de depresie, îmi închipui că mă aflu în ocean. E multă apă în jurul meu.Sunt în apă și nu știu să înot. Mai am puțin și mă înec. Nu mă zbat, chiar dacă asta îmi spune instinctul. Totuși, îmi aduc aminte că știu să fac pluta și rabd. Așadar, sunt la suprafață, cumva, chiar dacă sunt leșinat, obosit, cu cearcăne și fără motivație.

Metaforic discutând, mă las purtat de valurile apei și mă rog să nu vină vreo furtună. Furtuna ar putea fi toate gurile rele care abia așteaptă să râdă de situația mea. Nu le dau importanță! Furtunile vin și pleacă. Mă țin bine!

În timpul pe care-l petrec făcând pluta, nu stau degeaba, ci încep să îmi fac planuri. Să mă autoevaluez. Îmi recunosc mie ce nu am făcut bine și ce pot să fac mai bine. Mă critic, mă laud, mă uit cu lupa în sufletul meu și fac cel mai important exercițiu cu mine: exercițiul sincerității. Știu, sună a ceva standard, citit în cărțile cu dumnezei care te ating și te fac bine. Dar nu, nu despre asta e vorba. Pur și simplu, cu răbdare, fac pluta și îmi fac planurile. Chiar dacă nu se ivește nicio veste bună, chiar dacă în jur nu e decât linia orizontului, chiar dacă mă prinde noaptea… Nu cedez! Cum spuneam, nu stau degeaba, ci îmi fac planurile. 

Motivația are în spate și ea o poveste. Poate nu e ce trebuie. Poate pierzi timpul și pretinzi că îți place ceea ce faci. Poate societatea ți-a dictat că așa e normal, că nu ai altă șansă sau că visez a prost, fără un rost. Societatea e mincinoasă și te vrea în cușcă, ca un hamster, să te tot rotești, fără izbândă. 

Poate din zare vine o barcă de salvare, un vapor de croazieră sau măcar o vorbă bună. Cred că vorba bună e medicament bun pentru oricine. 

Motivația, dacă nu vine din interior, va veni de la un șef, un partener de viață, un membru al familiei sau de la orice persoană de care tu te agăți.

Satisfacția că faci ceva și primești un rând de aplauze din partea oamenilor reper pentru tine reprezintă dopamină pură pentru tine. Și totul funcționează câtă vreme șeful te laudă, partenerul de viață îți este alături, iar familia ta e în viață. Cu timpul și din cauza timpului, motivația ta se dărâmă și pare că tot ce ai făcut este în zadar. 

Chiar simți cum îți fuge pământul de sub picioare. Visătorii ar spune că te poți prinde de cer ca să te salvezi! Dar, de fapt, exact atunci când simți că nimic nu se mai leagă și că ai ajuns într-un moment de impas, exact atunci îți trebuie răbdare ca să te înțelegi pe tine. Să recunoști cine ești și ce anume îți dorești de la viață. Să nu cedezi!

Motivația nu crește în copac. Mai degrabă crește în curtea vecinului care trage de el să îi fie bine sau în oglindă, atunci când vezi că ți-a dispărut un explozia de coșuri, ai mai dat jos 2 kile, nu mai ai acnee, nasul ăla nu e chiar atât de mare pe cât pare, iar tu zâmbești pentru că ai mai primit cadou încă o zi de la viață!

Motivația mea apare, în multe dintre cazuri, după ce mă împotmolesc cu totul. Fix în momentul în care sunt fără de ajutor. Ăla e momentul care mă încarcă. E o energie pe care nu pot să mi-o explic. Sper doar să nu fiu masochist! Sau poate e doar un mecanism de conservare și de salvare. 

Cum îmi găsesc motivație să termin proiectul? Cum să fac să mă trezesc mai devreme? Cum fac să scap de 5 kilograme până în vară? Reușesc să citesc o carte pe anul ăsta? Cum îi spun că încă mă mai gândesc la ea? Cum să fac să fiu fericit? Când îmi repar caria aia? Cum îi spun șefului că vreau o mărire? Cum să îi spun că am înșelat-o? Cum fac să atrag mai puțini idioți în viața mea? Îmi doresc o viață mai bună, cu ce încep?

Cred că cea mai mare problemă a societății e că și-a păcălit oamenii să lucreze pentru bani. Doar pentru bani. Nu mă înțelegeți greșit: motivația de a face bani e grozavă, dar nu ține la nesfârșit. Doar că banii cumpără lucruri materiale. Banii nu cumpără timp, experiențe, prieteni, iubire, sănătate.

Să mergi la job doar pentru bani e stupid. Știu, mulți dintre noi facem asta. Mulți sunt cei care nu au norocul de a face ceea ce își doresc în viață. Pasiunile noastre ar trebui să fie cele care ne produc și bani și împlinire. 

Jobul ne fură din timp, problemele ne fură din timp, viciile ne fură din timp, oamenii toxici ne fură din timp, părerile celorlalți ne fură din timp. Iar timpul este cel mai important. Am citit undeva că nu contează cât trăiești, ci cum trăiești. Trăiește frumos! 

Și tot așa am mai auzit că e “importantă călătoria, nu destinația finală”. Și voi ați auzit vorba asta undeva, nu? 

Astfel de vorbe au o greutate semnificativă pentru urechile care vor să audă, dar mai ales pentru cei care vor să înțeleagă. Când ești suficient de puternic, nu trebuie să mai faci față următorului val, ci să fii tu însuți un val. Unul de bine!

Am scris rândurile astea pentru tânărul din poveste, dar și pentru toți cei care uită să caute motivația în interiorul lor. Sper că textul va lămuri și poate chiar ajuta. Și mai sper și faptul că, dacă e ceva bun în ceea ce am scris aici, gândurile mele vor ajunge mai departe ca să motiveze cât mai mulți oameni să înceapă: să își aducă aminte de ei, să zâmbească, să asculte muzică, să bea o cafea bună, să iasă în oraș cu prietenii, să citească o carte la un pahar de vin roșu, să viseze, să se iubească.

Nu e nimic roz din prima. Nici cel mai frumos lucru nu ține la nesfârșit. Oamenii dragi pleacă din viețile noastre, mai devreme sau mai târziu. Într-o zi vei muri. Trăiește!

comments

Leave a reply:

Your email address will not be published.

Site Footer