Studentule, care-i viaţa prin cămine?

Era frig. Poate mai frig decât îmi arată aplicaţia de pe telefon. Eram pe peronul gării din Ploieşti Vest şi aşteptam trenul. Era acelaşi tren IR care mă ducea către viaţa de studenţie în fiecare zi. Era una dintre zilele în care regretam că sunt navetist şi că trebuie să tremur, poate mai mult din cauza comodităţii de a nu îmbrăca haine groase şi mai puţin din cauza gerului ce-mi ajungea până la oase. Era o zi de lenevit pentru cei de la cămin care stăteau bine-mersi şi n-aveau întârzieri la cursuri. Ştiu sigur că aveam un orar încărcat şi că nu puteam să lipsesc de la orele unui profesor nu tocmai întreg la minte. Da, era greu de fentat şi în plus de asta nu vedea cu ochi buni provincia. I-am explicat profesorului, poate mai mult de dragul conversaţiei, că majoritatea celor pe care îi are la cursuri au origini ce nu se-opresc în Piaţa Unirii, ci undeva pe la Cucuiata Dealul de Sus. Nu că ar fi contat părerea mea de student umil cu legitimaţie de presă încă de pe la 16 ani, dar cumva voiam să-i elimin stupidele prejudecăţi. În fine, ţineam morţiş să nu lipsesc, chiar dacă riscam să fiu considerat vreun tocilar din oraşul lui Caragiale.

Trenul a ajuns în staţie, poate mai repede decât mi-aş fi imaginat. Am prins loc la clasa I şi-am ştiut că nu-mi zice nimeni nimic, că naşul mă ştie şi că doar dacă e aglomeraţie mă „alungă” ca pe un necunoscut cu bilet de clasa a II-a. Nici zăpada iernii respective ce se derula cu viteză şi nici lipsa datelor mobile nu-mi puneau în pericol pofta mea de a mă prezenta ca un student de nota 10 (aproape) la cursuri.

Trenul a ajuns în Bucureşti, am luat primul metrou ce-a rătăcit până la Timpuri Noi, am alergat distanţa de la metrou la facultate, cât să dau bine în faţa colegilor care cu siguranţă erau pe la cafele, dar am sfârşit prin a ajunge într-o clasă goală. Da, nu ajunsese nimeni la cursuri. Nici profesorul nu era de găsit. Era o glumă proastă? Deloc! Era internetul, bata-l vina şi norocul pentru unii, care nu-mi spusese nimic în dimineaţa respectivă. După ce-am bântuit minute-n şir pe la secretariat, nedumerit fiind de ceea ce se întâmplă, mi s-a comunicat că şefa clasei a fost anunţată cu privire la anularea cursurilor din ziua respectivă. Am rămas şoc! Static! Adică, pe frigul ăla de-afară şi pe tot necheful studenţiei, eu, un student fără conexiune pe-atunci, am uitat să mă uit pe grupul privat de pe Facebook pentru a vedea mesajul important? Adevărul e că mesajul fusese postat la timp, cât să nu mă mai urc în tren degeaba, cât să rămân nostalgic şi cu perna-n braţe.

Asta ca un fel de învăţare de minte pentru că n-am stat la cămin, ci mi-a plăcut naveta. Tot de-atunci, iau în serios grupurile de pe Facebook şi informările online. Eu mi-am învăţat lecţia din păţania asta de fost student navetist cu abonament de tren achitat pe datorie sau împrumutat de pe la prietenii corporatişti aflaţi în concediu şi sper ca voi să fiţi ceva mai conectaţi decât am fost eu.

Şi ca bonus pentru studenţii care stau la cămin sau plătesc chirie, cei de la AFI Palace Ploieşti vor să repare poveştile a trei studenţi care nu vor să-şi mai plătească chiria/căminul pentru un an întreg. Adică-i foarte tare şi e simplu şi se lasă şi cu petrecere în Zappa alături de tine, dacă te înscrii şi câştigi, plus 10 prieteni. Pentru validare, te rog, nu uita să ai carnetul/legitimaţia de student vizat/ă pe anul în curs. Intră pe pagina celor de la AFI pentru a completa formularul de înscriere.