Mă gândesc serios la felul în care va arăta viaţa peste vreo 10 ani. Câtă robotizare ne va face cu ochiul şi câtă naturaleţe vom mai căra în spate? Simularea a ajuns să fie o modă şi se propagă cu viteza luminii. În lumea asta, în care ne aflăm cu toţii, e greu să rezişti şi să fii tu cel adevărat.
Viaţa socială nu îmi provoacă relaxare, ci îmi impune o încordare continuă. Cum aşa? Închipuiţi-vă o tanti slăbuţă care vă abordează cu zâmbetul pe buze şi va spune despre produsele pe care le are la vânzare şi care vă pot face viaţa mai bună. Zâmbetul îi rămâne prea mult pe chip, deşi se simte o tensiune asupra ei în cazul în care nu părem a fi potenţiali clienţi. 
Abordările în viaţa socială au legătură cu profitul. Avem viaţa socială pentru că vrem să se ştie de noi şi vrem să facem un ban, să cunoaştem oameni şi să legăm prietenii cu cei care ar putea să ne ajute. Aici stricăm un balans al succesului. Căutam ceea ce ştim că altora le-a provocat binele şi evităm să alegem ceea ce ştim că nouă de fel ne indică o stare de bine.
Simularea a devenit o mască permanentă. În drumul parcurs spre o destinaţia am multe feţe pe care le ţin aproape, asta ca să nu pot fi luat prin surprindere de vreun specimen gata pregătit să acţioneze cu vorbe bine gândite în prealabil (lighean). Realitatea îşi rezerva un mic spaţiu în viaţa de zi cu zi. Realitatea e suficient de urâtă şi fugim de ea. Ne minţim şi încercam să schimbăm ceva. A minţi, în acest caz, primeşte valoare de visare. Da! Intrăm într-o reverie şi chiar dacă frigiderul e gol, simţim acel zen despre care am auzit la televizor şi am citit câteva frânturi pe vreun blog.
Pentru că simplitatea nu ne defineşte, iar tricoul trebuie să aibă ceva scris pe el, pantalonii au nevoie de accesorii, iar chiloţii trebuie să se asorteze cu pantofii, ne aglomerăm şi devenim prea ocupaţi. Nu avem timp de persoana noastră, iar dacă ne-am face timp pentru ea, am pierde din simulare şi viaţă socială.
Cum văd eu viaţa socială? Ca pe o sferă transparentă plină de bisericuţe ce se lăsă privită şi se oferă drept model pentru cei ce nu au curaj să intre în „gaşcă”. Un individ ieşit din sferă îşi schimbă automat atitudinea şi descreşte în simulare.
Dacă realitatea ta necesită reparaţii e recomandat să recunoşti lucrul acesta şi să te impui simulării. La sfârşit de text motivaţional recunosc că sunt propriu meu păpuşar.