Nu sunt în stare. Nu sunt capabil să-mi îndeplinesc visurile. Mă las doborât de prima vorbă negativă venită din partea unui neica nimeni. Nu mă caţăr, deci nu văd dincolo de muntele din faţa mea. Pierd provocările şi rămân într-un banal şi repetitiv ambalaj al impresiilor. Stau în umbră din teama de a nu mă arde la soare. Trec prin viaţă precum un turist atent doar la pozele din aparat. Aş lua lumea la pas, dar eu, prins în tehnologie, m-am rătăcit în traseele lui Google Maps. Sunt un hoinar uitat în copilărie, stagnez şi nu alerg mai departe de periferie. Cad şi uit că pot să mă ridic, că pot s-o iau de la căpăt şi că n-am nevoie de refrene care să-mi şteargă din lacrimi. Uit că am nevoie în primul rând de mine şi de ea, cea care-mi spune “bună dimineaţa!” chiar şi când plouă cu găleata. Găsesc o fărâmă de noroc, dar îmi pun în cârcă experienţele din care am uitat să învăţ. Potrivesc cuvinte, dar respect acelaşi tipar. Arunc critici contorsionate, dar uit să văd ce zice oglinda despre mine! Spun pas atunci când întâlnesc un om frumos din frica de a nu găsi, după o vreme, grămezile de măşti ale acestuia. Am uitat să-mi valorific timpul. Mă obişnuiesc cu nimic şi mă mint că e singura şansă pentru a supravieţui decent. Totuşi, nu vreau să uit ce mi-am propus. Am zis că merită să trăiesc şi să pun în aplicare, în fiecare zi, un zâmbet pentru mine şi pentru cei din jurul meu. Am scris pe toţi pereţii din offline şi pe hârtiile lipite de frigider, toate textele motivaţionale care m-ar fi putut trezi din somnul adânc al delăsării. N-am găsit nicio reţeţă minune. Doar notificările m-au dus către o veste bună, către un eveniment şi către oameni frumoşi şi poveştile lor.
Omul care m-a pus pe gânduri bune şi care mi-a transmis cu bunătate toată emoţia lui pozitivă, a stat pe scenă, la câţiva metri distanţă de mine şi a promis să-şi ducă cuvântarea până la capăt, chiar dacă natura i-a dat mai puţin, chiar dacă alţii i-au luat mai mult, iar în cele din urmă l-au lăsat să se descurce după voia sorţii. A reuşit să mă prindă în spectacolul desăvârşit pe care l-a susţinut în faţa unei audienţe de toate vârstele, dificil de convins. Tedy, acest maestru al trăirii, a reuşit să-mi scotocească prin suflet şi să-mi pună neliniştea într-un calm al faptelor ce merită a fi puse în acţiune. N-am ştiut de el până atunci şi nici n-am fost curios să-l caut prin virtual. Doar imaginea lui mi-a fost familiară şi, din motive pe care nu mi le explic, m-am oprit din a căuta. Am auzit cuvinte de laudă şi n-am crezut până n-am văzut! Mi-a fost suficient să-i urmăresc începutul, să-l văd cum îşi depăşeşte condiţia, cum îşi calcă în picioare toate acele reguli ce oricum n-au voie în viaţa nimănui, pentru a fi un emiţător de calitate. A fost ultimul dintre cei 11, a fost ultima poveste şi totuşi prima ce n-a putut să-mi mai plece dintre gânduri.
După ce-l asculţi pe Tedy Necula, ai toate motivele din lume să-ţi depăşeşti limitele şi să faci mai mult pentru visul tău. Tedy (Tudor Necula), este un tânăr artist (regizor, actor, scenarist etc.) care deşi suferă de tetrapareză, îşi pune în funcţiune abilităţile pentru care a fost pus într-o lumină caldă pe care o merită din toate încadraturile si replicile urmărite cu sufletul la gură. Mai mult de atât, înconjurat de “excelenţă prin simplitate”, dar mai ales de prieteni care îi sunt alături, nu uită să dea mai departe.
Îţi mulţumesc, Tedy Necula, pentru că ai fost prezent pe scena de la 11even Ploieşti 2015 şi sper să inspiri în continuare oamenii care şi-au prins visurile în graniţele lui “nu pot”.